Rapoarte Tura

Valea Blaznei – vf. Rosu – vf. Ineut – vf. Ineu – Valea Cobaselului

“Ma bag si eu in discutie cu varianta ”underground”. Pornit de estimarea bistritenilor legata de stratul generos de zapada de 85 cm, am decis ca merita sa invat sa schiez la vale pe munti de 2000m pe partie abrupta si neamenajata. Pai ce…cati oameni au poze cu skiurile pe Ineu? Decizia fiind luata, am purces expres pe coclaurii bistritei cu o falca in cer, una in pamant si cu skiurile pe portbagaj. Noaptea cand am ajuns, totul parea promitator. Am urcat cam 15 min pe partie, de la Alpina Blazna la cabana Diana. Parfum. Fragrance. Somnul era mai degraba un impediment, dar am trecut si peste asta. A doua zi am plecat mai lent, folosindu-ma de momentele kodak sa-mi trag suflul la urcusul cam abrupt. Toate bune si frumoase la inceput, vremea era ideala, focile docile, aparatul foto avea de treaba. Dar in momentul cand am ajuns la acel marcaj sub forma unei mici cruci de piatra, chiar inainte de urcusul spre varful Cobasel, mi-am dat seama ca am ajuns la capat de linie. Iarna a ramas in urma undeva mai in vale, chiar la malul marii alpine. Sus in continuare era o toamna tardiva care, desi prezenta unele pulberi razlete albe de nea si gheata, se incapatana sa plece. Focile gemeau zgariate de iarba si ienuperi, iar pioletul si coltarii se bucurau in rucsac de tura gratuita si fara responsabilitati.

Ciprian a luat decizia sa urmarim zapada pe panta de nivel, evitand traseul crestei. Firesc de altfel, nu era alternativa. Am incercat sa traversam valea Cobaselului sub creasta principala. Era frumos cand era zapada si mergeam drept. Cand era vorba de coborat, apareau probele la pantofarii amatori care nu-si cunosc limitele abilitatilor (precum subsemnatul). Zapada docila alterna cu cea inghetata care fura controlul si te trimitea cateva etaje mai jos cu tot cu valul de adrenalina ce te cuprinde cand fuge pamantul de sub picioare si nu te astepti. Mai era si tufarisul de ienuperi si afini care scoteau capul curiosi sa vada ce jivine mai trec pe acolo, actiune care intimida focile din dotare si opreau skiul de parca vroiau sa stea de vorba. Uzual i se mai spune si piedica.

Evident, toate acestea sunt din perspectiva unui amator aflat intr-o zona care cere mai multe abilitati de cat poate oferi acesta. Ciprian era in fata croind dibace traseu printre vaile ce ar trebui sa ne scoata pe sub refugiul Curatel, destinatia noastra pentru seara asta. O fi fost el in domeniul sau, dar na, era nevoit sa astepte oamenii care abia invata sa mearga. Daca e sa speculez, partea buna e ca avea suficient timp sa se bucure de peisaj, hidratare si nutritie. Bogdan si cu mine ne balbaiam pe traseu depunand efort consistent la ridicarea din zapada. Cel putin Bogdan incerca, inainta destul de bine si parea ca prinde “spilul”.

Eu m-am pricopsit cu un bizar instinct de conservare care nu stiu de unde naiba a venit, dar imi statea in cale. La un moment dat, am dat jos skiurile si am luat-o la vale de-a dreptul la pas (sau inot, caci zapada era mai sus de genunchi). Ca sa vezi, inaintam mai repede. Timpul nu era de partea noastra si nu aveam vreme de cercetat, analizat, invatat si repetat anumite miscari. Intunericul ne-a prins destul de repede. Am ajuns in final la un drum de caruta ce urca chiar la Curatel, dar urca de jos, din valea Cobaselului. Asta a fost partea usoara a drumului. Dupa acest urcus in care mi-am mai tras sufletul am pasit in sfarsit in refugiu stors, dar multumit. Compania de la refugiu era aleasa, dar incompleta. Dar suficienta Atmosfera era calda, vesela, odihnitoare. Cam tot ce as cere de la o ‘cina’ alpina. Dupa rutina cu slanina si apa cu cifra octanica, a urmat un somn frate cu coma care nici rasaritul nu m-a lasat sa-l vad.

A doua zi era clima tropicala sus pe creste de nu-ti venea sa mai pleci. Mi-am refacut ambitia de a cobora cu skiul dar lipsa de experienta si pantele abrupte mi-au taiat elanul pe parcurs. Ciprian o luase inainte, marcand drumul de coborare. Bogdan a mers si el pe skiuri, cautand cu incapatanare, laudabil de altfel, experienta in ale coborarii. In cazul meu, diferenta de nivel pe distanta mica de la refugiu pana la drumul din valea Cobaselului am facut-o mai mult inotand la vale direct. M-am repus pe skiuri abia jos la drum, de unde am mimat skiul fond. Activitate placuta, observasem, chiar merita aprofundat prin codrii iesilor. Am ajuns intr-un final la masina, ultimii, dar cu o sete de bere cat diferentele de nivel din zona Rodnei.
Dupa peripetiile astea o sa asaltez de acum inainte partiile sa-mi pun la punct ceva aptitudini de baza in ale skiatului. Pana atunci, trimit focile in concediu. E cam stanjenitor sa te bagi intr-o tura cu oameni mai experimetati si sa tragi echipa in jos cu ambitia imatura si cu abilitatile de amator. Mai am de munca substantial aici. Tot entuziasmul meu legat de skiul de tura s-a mai temperat un pic, vazand ca de fapt disciplina asta inseamna si coborat, nu numai urcat. E un pic riscant sa te apuci serios de sportul asta daca nu ai minimum de experienta pe partie.”

Cristi Iftimi

Croda Rossa di Sesto – Tre Cime di Lavaredo ? Monte Paterno – Col Raiser / Sas Rigais – Marmolada / Punta Penia

“A trecut mai bine de o luna de cand s-au incheiat ?filmarile? la acest episod din viata mea. Desi am amintirile inca vii in memorie, nu mi-e usor sa descriu una dintre cele mai frumoase iesiri pe munte de pana acum.
Pentru cei care nu vor avea timp si rabdare sa parcurga tot acest jurnal pana la sfarsit, randurile urmatoare, gasite pe site-ul summitpost.org, compacteaza foarte eficient si fidel descrierea facuta acestei zone muntoase:
Multe se pot spune despre Dolomiti, unul dintre cele mai faimoase si fabuloase lanturi muntoase din lume. Cu toate acestea, atunci cand cineva incearca sa-i descrie, ei par sa sfideze cuvintele. Poti intra rapid in pana de adjective iar comparatiile cu turnuri, castele sau catedrale devin o obisnuinta. Arhitectul elvetian Le Corbusier i-a numit o data “Les plus belles arhitectures du Monde” (cele mai frumoase arhitecturi de pe pamant) si fraza pe care el a inventat-o a intrat in fiecare ghid sau carte cu imagini despre regiune. Cu toate acestea, atunci cand stai in umbra uneia dintre fetele gigant sau unuia dintre delicatele varfuri nu poti decat sa simti ca e pe deplin justificata afirmatia lui. Lucrarea omului pare sa paleasca pe langa opera naturii.

Am sa mai fac o scurta referire la etimologia cuvantului. Dolomitii au fost denumiti asa in onoarea lui D?odat Gratet de Dolomieu, un geolog francez si mineralog, care in 1789 a facut o calatorie prin vasta zona a Tirolului. Acolo, in Alpii Stubai si-a dat seama ca roca din care muntele era compus era diferita de calcarul obisnuit. Noul mineral gasit a fost numit mai tarziu Dolomita in onoarea lui Dolomieu si mai tarziu intregul lant muntos a primit acelasi nume.

In ziua de dinaintea filmarilor, pe 14.07 ? duminica dupa-amiaza, echipa se reuneste in campingul de langa Lacul Dobiacco (Toblach), in nordul Italiei, aproape de granita cu Austria. Eu, Cristi, Ciprian, Lavinia si Nicoleta am plecat cu masina din Falticeni sambata la pranz, pe Andrei l-am “pescuit” dintr-o gara din Austria (Villach) de unde ajunsese cu trenul din Germania, pe Florin si pe Otilia i-a recuperat Ciprian dintr-o statie de autobuz (Florin zburase cu avionul din Romania, Otilia venise tot cu trenul din Elvetia). O adevarata echipa ?internationala? nu?

Dupa o relaxanta plimbare pe langa lac, asa ca pentru dezmortire si familiarizare cu peisajele si decorurile din urmatoarele zile, ne instalam corturile, ne spalam si noi ca niste romani civilizati, dupa 2 zile de calatorie (dar nu in lac), mancam (dar nu lebedele de pe lac), ne ?cinstim? nitel cu o tuica de (a)casa, asa ca pentru curaj si trecem la repetitiile pentru prima zi.

Ciprian ne imparte fiecaruia echipamentul de via feratta, in felul acesta avand asigurate, pe langa ?costumatia? proprie, si accesoriile obligatorii pentru o cat mai buna executie a cadrelor cu un grad mai mare de risc din timpul filmarilor…”

Oana Montana

Continuarea raportului de tura il puteti citi pe Blog-ul Oanei…

Cabana Muntele Rosu – Cabana Ciucas – Pasul Bratocea

“Tocmai ce m-am intors dintr-o tura de schi marca Bucovinaguides si-mi numar incheieturile defecte. Iarna trecuta cand am fost pe acolo pe rachete si coltari, ma puteam bucura linistit de peisaje spre deosebire de acum, cand la prima vale mai abrupta mosteneam culoarea zapezii la fata si mi se inmuiau genunchii. Ca cica asa trebuie la schi, sa ai genunchii flexati, dar am impresia ca motivul e altul.

Traseul a fost unul relativ lejer la urcare si mai complicat la coborare. Cum altfel ar putea fi pentru incepatori? Prima zi a fost de aclimatizare; si acomodare cu echipamentul. Am urcat de la sosea, intre Cheia si pasul Bratocea pe drumul ce duce la cabana Muntele Rosu. Daca vineri seara acel drum era inzapezit, sambata dimineata zapada era curatata si pe jos pe alocuri era nisip. Nu prea incurajator pentru schiuri de tura. Am urcat totusi, strangand din dinti la fiecare geamat de foca zgariata de pietris, asfalt si nisip. Dupa un popas scurt la Muntele Rosu am mers pe banda galbena spre cabana Ciucas. In padure a inceput tura propriu zisa. Zapada era mare, schiul aluneca docil, vremea era calma, fara nicio adiere de vant. La primele caborari prin padure mi-am dat seama ca am o mica problema cu schiul de tura. Cei incepatori in ale coborarii sunt mai timizi si pe partie, daramite in padure, pe poteca ingusta intre copaci. De voie, de nevoie, am prins cateva abilitati in ale echilibrului, dar controlul ramane deficitar.

De laudat atitudinea echipei care a practicat intens buna dispozitie si mai ales rabdarea lui Ciprian de a incuraja si instrui pe cei mai timizi. Am imbratisat zapada cam tot timpul dar nu a contat, din cazatura in cazatura am ajuns la drumul ce urca spre cabana Ciucas. Si aici drumul era curatat, poate mai bine ca dincolo, drept urmare cativa si-au pus schiurile pe rucsac. Abia sus, in platoul unde e cabana am pus schiurile si ne-am facut intrarea in curte in glorie, ca sportivii adevarati. Am ajuns la timp, caci vremea se stricase, cu ceata si viscol.

A doua zi am avut noroc de vreme buna si Ciprian a mobilizat grupul de dimineata. Am abordat traseul marcat cu cruce rosie spre Saua Tigailor ca apoi sa o luam pe Bratocea pana in pasul omonim. Aceasta zi de duminica a fost cam epica; in sensul efortului si aventurii. Pana in saua Tigailor am avut parte de coborari placute caci urma panta si te opreai in siguranta, deci o oportunitate pentru amatori. Zapada era numai buna pentru asa ceva. In momentul in care am ajuns pe Culmea Bratocei, am intrat in zodia haosului si a nasului in zapada. Alternanta vale-panta nu a lasat loc de respiro, si nici jnepenii rebeli care razbeau de sub zapada sau pietrele ascunse conspirativ. La deal, toate bune si frumoase, ca intr-o tura normala in care te poti bucura de tot ce e in jur. Dar si panta asta se termina si urmeaza lectia dura de coborare. Dura pentru neinitiati, evident. Tot la fel de evident s-a cazut, s-a intamplat si la case mari. Asa e cand fuge pamantul de sub tine pe pista neamenajata. Foca sau nu. De notat e ca nimeni nu a renuntat si toti au ramas pe schiuri pana unde incepe coborarea prin padure spre releu. In poiana dinaintea soselei s-au repetat pentru ultima oara in tura asta cazaturi si alte manevre de baza. Ajunsi la sosea, desi eram uzi si obositi, aveam cu totii senzatia unei reusite.

Probabil ca o sa curga multi fulgi pe Carpati pana o sa pot afirma ca sunt schior sau ca unii membri nu vor relua experienta prea curand dar important e sa nu renunti. De cazut se cade si o sa se mai cada. Unii aveau bataturi, eu mi-am sucit un genunchi, altii au fost dusi la limita efortului fizic dar toti am fost furati de peisaje, de atitudinea plina de buna-dispozitie a fiecarui membru si in final am ramas cu o memorie placuta gravata in galeriile personale. Se pare ca inca un hobby scump e pe rol.”

Cristi Iftimi

Parcurgerea Crestei Pietrei Craiului in conditii de iarna.

“Reusesc marti seara, sa ma alipesc echipei ce vine din Moldova, oameni ce au experienta alpina, in sensul original al cuvantului: Ciprian si Gabi cu care am urcat pe Mont Blanc, Victor Vapirovschi ce urcase acolo cu cateva saptamani inaintea noastra, Gabi Cicu de la Salvamont Suceava ce s-a “plimbat” si el prin Alpi, iar despre Lucian Rosu nu cred ca trebuie sa mai scriu.

Urcam la frontala la Cabana Curmatura, unde gasim cabanierul treaz chiar si la aproape 2 noaptea. Dormim in anexa, iar dimineata pornim spre Saua Crapaturii, zapada fiind un pic uda prin padurea si nu foarte mare. Unii renuntam la coltari si urcam pe traseul asigurat, in unele locuri cu lanturi, spre varful Turnu. Ne bucuram de vizibilitatea extraordinara si vremea ok, soarele ascuns dupa un plafon inalt de nori si ii dam inainte, pentru ca planurile sunt mari. Folosim urmele facute de David Neacsu cu o zi inainte, de la Padina Inchisa pana la refugiul Ascutit, unde servim si pranzul, ora pentru el fiind totusi putin depasita. Ne si hidratam si pornim pe portiunea cea mai spectaculoasa a Crestei, unde un bocanc/coltar alunecat poate fi ultimul lucru pe care il faci. Trecem prin locuri in care stam efectiv calare pe Creasta sau mergem in 4 labe, in functie de preferinte si cum ne simtim mai siguri; oricum nu prea iertam smocurile pamant inghetat si iarba (unde le dibuim) de ciocul pioletilor. Cum se cere atentie maxima, parcurgerea ne ia mult timp si un superb apus cu un cer rosu, ne prinde la ceva distanta de la Vf La Om, fata de care, parca tot apareau noi varfuri si muchii intre ele. Nu e nimic! pentru ca cerul e senin si luna e plina, iar unii mergem chiar fara frontala, bucurie mare pe varf si fuga la refugiu, cu grija la vantul ce batea tot mai puternic in ultimele ore, din vest. Ne organizam repede: topim zapada, Lucian pregateste o supa, mai apare si o licoare magica si somn de voie, desi e cam greu cu rasucitul, si eram doar noi 6 in refugiu.

Joi, ne trezim inainte de rasarit si il surprindem deasupra Bucegilor si a marii alpine. Strangem bagajele, verificam o prognoza si ii dam inainte pe Creasta Sudica, tot pe muchie si la facut urme. Singurele urme erau de la Grindul de Jos pe sub Coltii Gainii pana pe Varful La Om. Soarele se mai ascunde sub plafonul inalt de nori, dar marea alpina se pastreaza, reusim totusi sa vedem Poiana Inchisa si urmele facute cu cateva zile inainte pe Marele Grohotis. Pe langa muchia ascutita, valcelele si hornurile pline cu zapada, care inghetata bocna, care mai pulbere si crusta, de intram pana la brau, apare si “prietenul” jneapan. Acoperit de zapada, dar cu capcane sub el, incercam sa il folosim in avantajul nostru sa iesim si sa pastram cand muchia matematica, cand traseul marcat din amintirile din vara sau marcajul PR unde il zarim. E drept faptul ca pe Creasta Sudica am observat mai multe capre negre, unele “tafneau” la noi, iar aproape de Saua Funduri, mai ca nu se dadeau din Creasta. Dupa 5 ore, facem o pauza pentru pranz si hidratare si coboram pe TR prin marea alpina, pierdem insa traseul in ceata groasa si coboram prea repede in padure, traversam cateva valcele, mai alunecam si gasim pe inserat marcajul BA cu urme batute. Continuam pe el, ajungem la stana dinainte de La Table si o gasim … “ocupata”. Sunt oameni care petrec acolo sarbatorile de iarna, le povestim de unde venim si se gaseste loc si pentru noi, ca doar oameni buni suntem si noi. Vineri ne trezim dimineata la 5 si plecam repede spre Prapastiile Zarnestilor si Gura Raului la masina, pentru ca Lucian are de prins un maxi spre Ceahlau, iar ca sa se mentina in forma, a carat un rucsac pentru ambele ture.

Imi aduc aminte cand am fost prima data pe munte si a fost in Crai si am urcat pe Vf Piatra Mica (PA) si vazand oamenii ce urcau pe lanturi spre Vf Turnu, mi-am zis ca niciodata nu o sa fac si eu la fel, ca sunt nebuni. Peste cativa ani, am revenit in Crai si am urcat cu rucsac mare si greu, am parcurs creasta si am zis din nou ca niciodata nu o sa merg iarna pe Creasta Craiului. Totusi cand am avut cu cine merge si am fost pregatit, ca si in celelalte situatii, lucrurile imposbilie devin realizabile; toate insa la timpul lor si cu oameni potriviti.”

Florin Vestale